Am ajuns la Constanţa cu emoţia celui plecat cu un bagaj de regrete şi păreri de rău, dar cu sentimentul unei reîntoarceri acasă. Cu bucuria celui care păşeşte din nou pragul casei părinteşti.
N-am găsit nimic din ce mi-aş fi dorit. Am găsit doar tristeţe. Tristeţea unui oraş sufocat de atâta capitalism, de reclame luminoase, de străzi neasfaltate, de borduri bătute de paşi grăbiţi şi soare. A rămas doar mirosul plăcintelor dobrogene şi a brăgii aspre. Am găsit un oraş ce plânge după comunism şi suspină molcom după Ceauşescu.
Zic, mă doare sufletul de oraşul copilăriei mele. Peisajul e dezolant şi nu vreau decât să plec. Mai totul e lăsat în paragină, iar oamenii parcă se ascund în tranşee. Aici, la Constanţa, e un câmp de luptă. Ne-a sufocat praful, ne-a umplut nările de năclăiala reabilitării de zeci de milioane de lei.
Centrul Vechi
Nici Centrul Vechi nu mai zâmbeşte cochet ca altădată. Cu dame aranjate, cu terase obraznice scăldate-n briza mării. Aici, oricât am încercat, n-am găsit nicio istorie. Prăvăliile şi-au tras obloanele. Au pus lacăte mari pe porţile de tablă, refuzând să ne mai spună poveşti. Atât. Doar dune de moloz, maşini prăfuite şi clădiri abandonate.
Şi cine mai vrea să ştie istoria antică a oraşului de altădată? Cel mai vechi oraş atestat pe teritoriul României s-a lovit de indolenţa şi impasibilitatea noii generaţii. Slavă cerului, în faţa Muzeului Național de Istorie și Arheologie tronează încă Ovidiu cu „Tristele” lui.
Nu e niciun semn care să indice turiştilor obiectivele şi, chiar dacă ar fi, n-ar mai conta. Faleza este închisă.
În capăt Cazinoul stă ca o fată posacă. Şi-a pierdut alesul în spuma mării şi cred că nu mai vrea decât să moară.
În Mamaia, doar de la jumătatea staţiunii intri într-un fel de civilizaţie, aşa-zisa lume occidentală, unde se îngrămădesc insomniacii dornici de aventuri. Până acolo toate au rămas la fel. Satul de vacanţă, Cuptorul cu plăcinte, vânzătorii ambulanţi, cu nimicuri şi cu acelaşi sictir. Aceleaşi locuri, doar că acum sunt şi mai ponosite, dar şi mai zgomotoase.
Hotelurile de la începutul staţiunii au acelaşi aspect desuet. Spaţiile verzi, îngrijite odinioară, dau impresia de sălbăticie. Oamenii curăţă fântânile arteziene umblând în picioarele goale, cufundându-se în mâlul plin de broaşte. Scot în fiecare zi cât pot. În cele şaşe zile cât am stat acolo nu au reuşit să golească fântâna.
Soarele a dogorit cu putere şi au simţit nevoia deseori de câte o pauză. Mai sunt şi cele pentru care nimeni nu-şi mai dă interesul. Aici vegetaţia şi-a făcut de cap, iar singurul lucru care mai aminteşte de fântânile de altădată sunt statuile, sau mă rog ce-o mai fi rămas din ele.
Aşadar, la Constanţa veţi găsi doar buci fezandate în vodcă, unduindu-se pe carele alegorice ale „Regelui Julien”. Oraşul-ruină îşi dă ultima suflare, înconjurat de duzii mizeri şi impertinenţi, prea rebeli pentru o toaletare.
Duzii rebeli
“O, tu ce treci pe aicea și dacă ai iubit vreodată
Te roagă pentru dânsul sa-i fie somnul lin”
Fotografii mai bune şi mai sugestive găsiţi AICI.
